Au transferat-o de la secția de terapie intensivă într-o cameră obișnuită. A ajuns la spital complet pe neașteptate când a suferit brusc o criză severă.
Trecuseră șapte ani lungi de când pământul luase trupul Lidiei. Șapte ani de un gol sunet, mai tare decât orice muzică, și o singurătate care s-a infiltrat în pereții casei ca mirosul de fum învechit.
„E doar o legumă, de ce să te chinuiești pe tine și pe ea?” au spus ei, uneori cu un oftat de compasiune, alteori cu o tocitate iritatoare. “Trebuie să o deconectăm. Încheiați această existență fără sens.”
Băiatul s-a trezit la bocetul mamei sale. S-a apropiat de patul ei: „Mamă, te doare?” — Matei, adu-mi apă!
Un văduv a ajuns la cimitir și a văzut un pachet viu aruncat într-un mormânt proaspăt. Ceea ce era înăuntru i-a schimbat viața.
Domnule, luați-o pe surioara mea… ea nu a mai mâncat de mult — vocea aceea a sfâșiat vuietul dimineții de pe stradă, făcându-l pe Marek Lewicki să-și întoarcă brusc capul.
Era una dintre acele zile cenușii, când cerul pare prea greu pentru ca ziua să-l poată susține. Zile în care până și păsările par prea obosite ca să mai cânte.
— Victoria, dar înțelegi… E doar pentru o zi. Să ducă mobila la casă de la țară și gata. Nu o să care omul piesele pe jos! — Raisa și-a întins buzele într-un zâmbet forțat.
– Vorbești serios? – Maria nici măcar nu și-a ridicat privirea de la oala cu paste, dar tonul ei a fost atât de tăios, încât în bucătărie s-a lăsat tăcerea.
